Intr-o lume in care totul este instabil, unde nimic nu poate sa dureze si este purtat mereu inainte, in viltoarea grabita a schimbarii, unde daca un om doreste cu orice pret sa ramanana neclintit trebuie sa avanseze si sa miste mereu,asemeni unui acrobat pe o franghie.Intr-o asemenea lume, fericirea este deneconceput. Cum poate dainui intr-o lume in care, asa cum a spus Platon, “ e o Devenire continua si niciodata Fiintare “ cea care este singura forma aexistentei? In primul rand, un om nu este fericit niciodata, dar isi consuma intreaga viata nazuind la ceva ce crede ca il poate face fericit; isi atinge foarte rar scopul, iar atunci cand o face, este doar pentru a fi dezamagit; si de cele mai multe ori, in cele din urma, este un naufragiat ce dupa o lunga calatorie incautarea secretului fericirii pe ocenele lumii ajunge intr-un port cu catargul frant sivelatura sfisiata. Pentru ca abia apoi sa afle ca era totuna daca ar fi fost fericitsau nenorocit; pentru ca intreaga sa viata n-a fost nimic mai mult decit o clipa din prezentul vesnic pieitor; si ca acum, ea s-a sfarsit.
Scenele vietii noastre sant asemeni portretelor schitate in mozaicul brut. Privit de aproape el nu va avea nici un efect. Nu este aici nimic frumos pentru a fi descoperit, in afara de cazul in care te asezi si-l privesti de la o anumita distanta.Tot asa, pentru a castiga ceva la care am ravnit indelung trebuie doar sa descoperi cat de sterp si de inutil este; si chiar daca traim intotdeauna in speranta unor lucruri mai bune, in acelasi timp adesea regretam mult si amarnic ca aceasta clipa a trecut din nou. Privim la prezent ca la ceva ce trebuie pus la timpul viitor si servind doar ca o cale catre telul nostru. De aceea cei mai multi dintre oameni daca isi arunca privirea inapoi atunci cind vor fi la sfirsitul vietii, vor descoperi ca asa s-a petrecut de-a lungul intregii perioade cit ei au trait ”adinterim” vor fi surprinsi sa descopere, ca tocmai lucrul de care nu au tinut seama deloc si l-au lasat sa zboare alungat de tristetile lor, a fost tocmai viata in asteparea careia s-a scurs pe langa ei tot timpul ce le-a fost acordat. Din cati oameni putem gasi unul despre care sa poata fi spus ca speranta n-a facut din el un nebun pana cind a ajuns sa danseze in bratele mortii!
Apoi, din nou, ce creatura nesatula este omul! Fiecare satisfactie pe care o atinge aduna in el semintele unor noi dorinte, astfel incat aici nu exista nici un sfirsit al dorintelor ce se ridica din fiecare vointa individuala. Si de ce se intimpla asta? Motivul real este pur si simplu ca, luata in sine, Vointa este suverana asupra tuturor lumilor; totul ii apartine si de aceea niciun singur lucru nu poate so satisfaca vreodata, ci doar intregul lor, care este fara de sfarsit. Cu toateacestea, trebuie sa stimulam simturile pentru a intelege cit de putin primeste.
Vointa, aceasta stapina a lumii, atunci cand ia forma individuala, de obicei doar atat de putin cat este necesar pentru a mentine un acord in intregul organism. Din acest motiv omul este foarte nefericit. Viata omului trebuie sa fie un fel de gresala. Adevarul acestui lucru va fi suficient de evident daca doar ne reamintim ca omul este alcatuit din nevoi si necesitati greu de satisfacut; si ca chiar atunci cand acestea sant satisfacute, tot ceea ce se obtine este o stare lipsita de suferinta, in care nu-i ramine nimic altceva decat sa fie aruncat prada plictiselii. Aceasta este o dovada directa ca existenta nu are o valoare reala in sine, pentru ca ce altceva este plictiseala decat un sentiment de,desertaciune in viata?
Doar privita la microscop aceasta viata apare atat de mare. Ea este doar un punct invizibil ce este extras si amplificat de puternicele lentilele ale Timpului si Spatiului.