Stand in contemplatie linistita, fixat si suspendat subeternitate si auzind tic-tacul unui ceas sau orice ritm ce ar semnifica progresul in timp, este imposibil sa nu simti toata absurditatea mersului in timp, a mersului mai departe, tot nonsesul evolutiei si al orcarui fel de desfasurare. De ce sa mergi mai departe, de ce sa traiesti in timp? Revelatie subtila a timpului in asftfel de contemplatii, care da acestuia o proeminenta vie si strivitoare,pe care no are niciodata in existenta zilnica, este fructul unui dezgust de viata, al unei incapacitati de a mai continua aceiasipoveste. Si cand aceasta revelatie se intampla in noapte, absurditatea inaintarii in timp se mareste de senzatia unei indescriptibile singuratati, deoarce atunci, departe de oameni, si de lume, ramai singur, cu timpulin fata, intr-o inductbila duualitate. Timpul, in aceasta senzatie de parasire noctura, nu mai e umplut cu nici un lucru, cu nici o actiune, si nici un obiect, ci seamana unui vid ce creste progresiv in existenta, unui vid in continua dilatare si evolutie, ca o amenintare de dincolo de lume. Nu mai poti auzi in linistea si tacerea contemplatie decat ritmarea timpului in tine, sunetul si pocnetul repetat asemenea unui dangat de clopotel intr-o lume moarta. Draa omului si a timpului n-o traieste decat acela care a separat timpul de existenta si care in aceasta diociere fugind de existenta e apasat de timp. Si acela simte cum creste in el timpul mortii.
Singurul lucru care il poate salva pe om, este iubirea. Si desi atatalume a sustinut aceasta afirmate, este a nu fi incercat iubirea, pentru a o declara banalitate. Sa-ti vina sa plangi atunci cand te gandesti la oameni, sa iubesti totul, intr-un sentiment de suprema responsabilitate, sa te apuce o invaluitoare melancolie cand te gandesti si la lacrimile ce inca nu le-ai varsat pentru oameni, iata ce inseamna a te salva prin iubire, singurul izvor al sperantelor.
Oricat m-as lupta, nu vreau si nu pot sa renunt sau sa parasesc iubirea, chair daca disperarile si tristetile ar intuneca izvorul luminos al fiintel mele, deplasat in cine stie ce colturi indepartate ale existentei mele.
Prin orice cadea in lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cand iubirii tale I s-ar raspunde cu dispret sau indiferenta, cand toti oameni te-ar abandona si cand singuratatea ta ar fii suprema parasire, toate razele iubirii tale ce n-au putut patrunde in altii sa-I lumineze sau sa le faca intunericul mai misterios, se vor rasfrange si se vor reintoarce in tine, pentru ca in clipa ultimei parasiri stralucrile lor sa te faca numai lumi si vapaile lor numai caldura. Si atunci intunericul nu va mai fii o atractie irezistibla, si nu te vei mai ameti la viziunea prapastilor si adancimilor.
Dar ca sa ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile si limtele beatitudinii, dematerlizat de raze si purificat de seninatati,trebuie sa fii scapat definitiv de dialectica luminii si a intunericului, sa fi ajuns la autonomia absoluta a intaiului termen… Dar cine poate avea o iubire atat de mare? ...
Intradevar... He said it better than I could ever :P
